Absență




      Nu știu încotro mă îndrept, dar știu cu siguranță unde nu aș vrea să fiu. În orașul ăsta gri și trist nimic nu mă mai poate reține. Oriunde aș merge mă simt și mai departe de tine. Atât de departe precum iarna de vară și toamna de primăvară.  Aș vrea să te ating, să-ți spun să mai stai, dar eu parcă și mai departe sunt. Și ți-aș scrie o scrisoare pe o frunză de castan, dar vântul ar risipi cuvintele și ar trânti-o la pământ - nu am ştiut niciodată cum ai reușit să împreunezi două stele, pe chipul tău, în loc de ochi.
     Pe malul timpului secundele se sparg în minute, minutele în ore, orele în anotimpuri, iar noi, puțin câte puțin, ne adăugăm absenței.

...





E în jurul nostru vreun fel de boală  -a timpului, căci îl dor clipele- ce ne îmbrățișează, molipsindu-ne. 


...







...





        De când ai plecat, sufletul meu nu se poate obișnui fără tine. Vântul rece al toamnei îmi răscolește gândurile... și încercând să nu te mai iubesc, pot doar să te iubesc și mai mult în Septembrie. 
      Uneori... doar uneori... îmi lipsești atât de mult încât pieptu-mi devine dureros, ca și cum inima mea ar vrea să iasă prin stern în căutarea inimii tale. Atât de mult încât venele-mi fierb, ca și cum sângele meu ar vrea să iasă prin piele în căutarea sângelui tău.